Author: Danut

Construită în perioada interbelică, după modelul unei clădiri din Viena, la inaugurarea clădirii a fost prezent Regele Carol al II-lea şi prinţul Mihai.

Eftimie Gherman, a fost fiul unei familii sărace din comună. Nevoit să abandoneze şcoala după numai şase clase a început să munceasă pentru a-şi întreţine familia. De tânăr s-a înrolat în mişcarea socialistă şi a fost condamnat la moarte în timpul primului război mondial. A ajuns deputat social-democrat în Parlamentul României, unde a activat între 1920 şi 1938. A iniţiat şi sprijinit construcţia Casei de cultură din Lăpuşnicul Mare, una dintre cele mai moderne construcţii de acest tip pentru acea vreme. În 1947, pentru a nu fi arestat, a fost nevoit să fugă în Franţa, unde s-a alăturat Internaţionalei Socialiste. În 1977, s-a repatriat şi a încetat din viaţă trei ani mai târziu, în comuna natală.

În interiorul Casei Culturale era amenajat un cabinet şi un apartament pentru medicul satului, bibliotecă, sală de spectacole cu balcon, băi şi grupuri sociale.

Situat pe partea dreaptă a râului Nera, la circa 2 km, Lăpușnicu Mare este una din localitățile pitorești ale Văii Almăjului. Vatra actuală a satului este dispusă de o parte şi de cealaltă a pârâului Lăpușnic (afluent al Nerei) care o desparte în două părți aproximativ egale.

După ultima împărțire teritorial-administrativă a țării din anul 1968, Lăpușnicu Mare se învecinează cu localitățile Steierdorf-Anina la nord, Potoc, Socolari la nord-vest, Moceriș la vest, ca și sat aparținător. La sud se învecinează cu localitățile Șopotul Vechi şi Dalboșeț iar la est cu cea mai mare localitate din Almăj, comuna Bozovici. Lungimea totală a hotarului este de 36,16 km, iar suprafața de 5.370, 50 ha.

Comuna era cunoscută sub denumirea de Lăpușnicu de sub Codru, denumire populară ce relevă la acea vreme o realitate geografică, deoarece așezarea veche a satului era la poalele codrului, zonă ce astăzi poartă numele de Valea Satului. Comuna Lăpușnicu Mare apare atestată în documentele istorice întâia dată în 1540. Mai târziu Lăpușnicu Mare va face parte din regimentul grăniceresc din Banat, între anii 1773-1872. Inițial comuna făcea parte din compania Bozovici, iar în 1838 a fost înglobată în compania Almăj – Dalboșeț. În 1773 Lăpușnicu Mare avea un număr de 125 de case, 75 de bărbați şi 39 de femei (toți apți de lucru) precum şi 4 văduve. În ceea ce privește situația animalelor, la 1774 erau 196 de vite de tracțiune, 38 de cai pentru prăsilă, 2.028 oi, capre 717.

La Lăpușnicu Mare exista o biserică de lemn încă din 1753. Biserica veche a fost construită din lemn de gorun, căptușită în interior cu scânduri de brad, vopsită cu var. Din loc în loc erau zugrăvite cruci de culoare galbenă. Pe jos era pământ bătut, iar acoperișul era din şindrilă. Biserica avea dimensiunile de 9 x 5,5 m. Iconostasul era din brad vopsit în culoare albastră. Deasupra ușilor împărătești, pe o scândură de gorun, erau pictați cei doisprezece Apostoli, iar la mijloc Mântuitorul Iisus Hristos.

Casa parohială este construită în 1897 din piatră moale de calcar, acoperită cu țiglă; este compusă din 3 camere și dependinţe. În anii 2005-2006 a fost renovat în totalitate exteriorul casei. În 2013-1014 a fost renovat și modernizat interiorul casei parohiale, ocazie cu care s-a făcut și o reîmpărțire a camerelor.

Biserica a fost pictată în 1830 de Dimitrie Turcu de la care s-au păstrat până astăzi 16 icoane pictate pe zidurile laterale, deasupra stranelor. În 1878 a fost repictată de Nicolae Hașca, iar în 1934 a fost pictată bolta de Ioan Băleanu. Pictura a fost restaurată în 1972 de pictorii Gheorghe Ciobanu şi Gheorghe Trășculescu din București.

Munții Aninei – și în general Munții Banatului – se deosebesc de masivele din Carpaţii Meridionali de pildă, unde poţi parcurge efectiv un traseu de culme. Munţii Aninei se prezintă ca o platoşă calcaroasă intens fragmentată şi împădurită în cea mai mare parte, punctată de culmi şi tăiată de văi adânci, astfel că nu putem vorbi de un traseu „de culme” în adevăratul sens al cuvântului.

Traseul este unul mirific de-a dreptul şi conduce din extremitatea vestică a Depresiunii Almăjului la lacul de acumulare Gura Golumbului din Cheile Minişului, prin minunatele poieni ale platoului carstic Leordiş-Pleşiva, mărginite de abrupturi împădurite parţial cu fag şi brad.

Se poate pleca fie din comuna Lăpuşnicu Mare (satele Lăpuşnicu Mare şi Moceriş), fie din Cheile Minişului (Cabana Cerbul – de lângă barajul acumulării Gura Golumbului). Noi recomandăm parcurgerea acestui traseu dinspre satul Lăpuşnicu Mare spre Gura Golumbului, întrucât dinspre satul Moceriş drumul prezintă un tronson sălbăticit, unde turiştii se pot lesne rătăci.

Fie că plecăm din Moceriş, fie din Lăpuşnicu Mare, traseul străbate platoul calcaros Leordiş-Pleşiva şi ne poartă printr-o succesiune de poieni (Peşterii, Lupului, Roşchii, Cuceş, Scocu, Liciovacea, Blezovacea), cu doline, văi seci, stâne şi sălaşe, mărginite de culmi împădurite sau abrupturi golaşe.

În Poiana Peşterii, un abrupt calcaros ascunde Peştera de la Vălee, aflată într-un stadiu avansat de concreţionare, cu o mare bogăţie şi diversitate a speleotemelor, cu importanţă nu doar speologică, ci şi biospeologică ori paleontologică.

Poiana Roşchii este una dintre cele mai întinse din Parcul Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa şi din Munţii Aninei, un loc răscruce pentru numeroasele poteci şi drumuri ce străbat parcul naţional, căi de plecare în direcţii diverse, inclusiv spre cel mai înalt vârf din aria protejată şi din Munţii Aninei – Vf. Leordiş (1.160 m).

La trecerea din Poiana Roşchii în Poiana Cuceş se înalță Cârşia Mare, impozant abrupt calcaros, un loc încărcat de legende şi frecventat de căutătorii de comori.

Accesul relativ uşor, liniştea acestor poieni parfumate, fâneţele bogate şi multicolore, înălţimile golaşe şi de un alb lucitor care le mărginesc, la care se adaugă pitorescul sălaşelor lăpuşnicene, le recomandă ca admirabile locuri de plimbare, relaxare şi odihnă.

Sursa: https://banatulmontan.wordpress.com/2014/07/24/prin-platoul-leordis-plesiva-de-la-moceris-si-lapusnicu-mare-la-gura-golumbului-in-ghidul-parcului-national-cheile-nerei-beusnita-editia-2014/

Rezervația Naturală Ducin are o suprafață de 260,7 ha.
Se găsește pe teritoriul administrativ al Com. Lăpușnicu Mare, Sat Moceriș.
Altitudinea variază între 685m și 770m.
Accesul se face pe D.J. 571B de la Com.Bozovici până la intersecția cu drumul auto forestier Ducin, în continuare pe drumul forestier Ducin până în rezervație.
Localități apropiate Sat Moceriș, Com. Șopotul Nou.

Aşezate asemenea unei salbe de mărgele de-a lungul cursului apei pe o lungime de 3 km, în sat şi în afara satului, morile valorifică, într-o concepţie hidroenergetică şi constructivă care învederează o mare experienţă şi abilitate “inginerească”, potenţialul energetic modest al râului Rudăria datorat unei diferenţe de nivel nesemnificative.

Exploatând la maximum avantajele terenului, corectând ingenios aspectele dezavantajoase – prin străpungeri de tunele în stânca dură, prin acumulări în spatele unor baraje din trunchiuri de arbori, prin instalarea morilor pe ambele maluri şi realizarea admisiei pe ambele părţi ale axului hidraulic vertical al roţilor de apă (pe partea dreaptă, tradiţională, obişnuită, ca şi pe partea stângă, netradiţională şi chiar nerituală, ceea ce le-a dat numele de “mori îndărătnice”) – ţăranii din Rudăria au durat, generaţie după generaţie şi veac după veac, un complex mulinologic monumental şi pitoresc, ingenios şi eficient, capabil să rezolve nevoile de măcinare ale celor câtorva sute de familii din momentul maximei expansiuni a localităţii.
Denumite în graiul local după numele fondatorului (sau familiei fondatoare), morile din Rudăria – asemenea celor din întreg arealul sud-carpatic, din această extremitate sud-vestică a Carpaţilor Meridionali până în cotul Vrancei – au fost construite şi exploatate în sistem asociativ, de mai multe familii având calitatea de “rândaşi”.
Frumuseţea naturii şi destoinicia omului oferă prin cele 22 de mori de apă cu ciutură un loc unic prin peisaj, floră, arhitectură arhaică, legende şi poveşti.

Izvorul Bigăr (cunoscut și sub denumirea de Izbucul Bigăr) este o arie protejată de interes național ce corespunde categoriei a IV-a IUCN (rezervație naturală de tip mixt), situată în județul Caraș-Severin.
Rezervația naturală a fost înființată în anul 1982 și declarată arie protejată prin Legea Nr. 5 din 6 martie 2000 publicată în Monitorul Oficial al României Nr. 152 din 12 aprilie 2000 (privind aprobarea planului de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a III-a – arii protejate). O arie naturală se întinde pe o suprafață de 176,60 hectare și este inclusă în Parcul Național Cheile Nerei – Beușnița.

Rezervația reprezintă o zonă colinară, cu izvoare, chei, abrupturi calcaroase, văi, lapiezuri, doline, ponoare, peșteri, avene, poiene și pajiști; cu o faună alcătuită din mamifere (urs brun, râs, lup, vulpe), păsări, reptile, broaște și pești; și o floră (nuc comun, alun turcesc, ghimpe, bujor bănățean) specifice grupări montane a Munților Banatului. Izbucul Bigăr este un izvor puternic (de unde termenul izbuc), alimentat de un curs de apă subteran ce străbate peștera cu același nume din Munții Aninei.

Cascada Bigăr, monument al naturii, este una dintre cele mai spectaculoase căderi de apă din lume, ce impresionează prin forma sa. Cascada este formată de un izvor de apă subterană care se scurge pe un perete calcaros, de forma unui con, înalt de aproximativ 7-8 metri, acoperit integral de mușchi.

Legenda spune, că a fost cândva o familie de țărani de pe Valea Almajului. Din păcate cei doi nu puteau să aibă urmași, așa că s-au dus la vrăjitoare pentru un sfat sau leac. Vrăjitoarea i-a zis femeii că o s-o ajute, dar nu acum, ci la noapte când i se va arăta în vis.

În timpul nopții, când femeia adormise, vrăjitoarea i s-a arătat în vis și a spus femeii că de va bea apă din izvorul dintre cele două lumi, de sub stâncă, va avea un copil.

Dar, vrăjitoarea i-a avertizat, în caz de vor avea fată să nu o lase să se îndrăgostească, pentru că dragostea îi va aduce moartea. Din păcate, femeia a dat naștere unei fete, care odată cu înaintarea ei în vârstă a ajuns să se îndrăgostească de un băiat pe nume Bigăr. Ca să o țină departe de blestem, tatăl fetei a închis-o într-o grotă pe un munte.

Odată cu trecerea timpului fata suferea din ce în ce mai mult. Vrăjitoarea fiind înduplecată de durerea fetei, a apărut în grotă, spunându-I fete că îi va transforma părul într-o cascadă, iar toate lacrimile ei, să curgă acolo. Tânărul Bigăr, s-a aruncat în apă, iar tânăra a murit odată cu el. Cei doi s-au reîntâlnit pe cealaltă lume, acolo unde și-au putut împlini povestea lor de dragoste.

Legenda mai spune că cei îndrăgostiți care vor să aibă parte de iubire veșnică să bea apă din cascada Bigăr.

Este situat în mijlocul unei frumoase păduri virgine, printre ultimele din Europa, mai exact în Parcul Naţional Cheile Nerei -Beuşniţa, la limita Munţilor Aninei cu Munţii Locvei, un loc unde se aude doar ciripitul păsărelelor şi clipocitul apei. Cu o suprafaţă de mai puţin de 300 mp şi o adâncime de aproape 4 metri, lacul de provenienţă carstică nu îngheaţă niciodată, nici măcar iarna. Şi asta datorită izvorului care împrospătează mereu apa şi face ca ea să aibă o temperatură constantă de 5-6 grade pe tot parcursul anului. Aici îşi petrec iarna raţele sălbatice, stârcii cenuşii şi alte păsări migratoare, care nu îşi mai continuă călătoria către ţările calde.

Lacul este monument al naturii, de o frumuseţe ireală. Apa cu nuanţe albastru-verzui lasă să se vadă păstrăvii, care înoată pe fundul stâncos al lacului. Ochiul Beiului este oglinda cerului şi a pădurii din jur, semănând cu un ochi mare. Dacă vă opriţi în loc şi în priviţi câteva clipe o să aveţi impresia că atingeţi bolta cerească. Oglinda lacului îşi schimbă culoarea în timpul zilei şi în funcţie de vreme, de la albastru deschis până la verde închis. Locul este aşa cum numai natura îl poate picta.

Tradiţia spune că lacul ascunde multe mistere, care sunt alimentate mereu de lacrimile unui bei, de unde şi numele. Se spune că aceste locuri din Banat au fost stăpânite de un paşă, care avea un fiu de o frumuseţe rară, cu ochii albaştri şi expresivi, încât dacă te uitai, pur şi simplu te pierdeai. Acesta obişnuia să meargă la vânătoare în pădurile seculare. Într-o zi el s-a întâlnit cu o frumoasă fată de cioban, care era cu oile la păscut şi de îndată ce privirile li s-au intersectat, s-au îndrăgostit pe loc unul de celălalt. Se spune că atunci când tatăl beiului a aflat că fiul său iubeşte o fată de valah, a trimis un călău să o omoare. Tânărul a găsit-o pe fată fără suflare în locul unde acum este izvorul Beuşniţei şi s-a luptat cu călăul pe care în cele din urmă l-a ucis, cu preţul pierderii unui ochi. Din lacrimile ochiului pierdut s-a format lacul ce-i poartă astăzi numele. Sfârşit de durere, beiul şi-a înfipt jungherul în inimă şi s-a aruncat în lac. Se spune că fata s-a transformat în râu – Beuşniţa, iar din lacrimile şi jertfa beiului a luat fiinţă lacul turcoaz şi cristalin precum ochii şi sufletul lui.